“Copilaşul nostru s-a lovit, a început să plângă în hohote , apoi s-a oprit din respirat, a căzut moale, s-a învineţit la faţă, am crezut că nu-şi mai revine!” Vi se pare cunoscut scenariul? Dacă ați trecut printr-o astfel de experiență cu micuțul dumneavoastră atunci este posibil să sufere de spasmul hohotului de plâns (SHP).

SHP este un manifestare paroxistică neepileptică iar diagnosticul diferenţial cu epilepsia este obligatoriu, o greşeală putând avea implicaţii neplăcute terapeutice, psihologice, sociale şi de prognostic.

SHP este un fenomen comun la sugar şi copilul mic (aproximativ 5% din copiii sub 5 ani), cu debut între 6 și 18 luni de viaţa (uneori chiar în primele săptămâni) şi dispariţie treptată spre 5 – 6 ani, manifestat prin plâns, cu oprire bruscă a respiraţiei, adesea în cursul expirului.

Clinic, se descriu 2 forme:

*SHP cianotic – produs în general de frică, durere, contrariere, frustrare, surpriză. Copilul începe să plângă în hohote câteva secunde, cu respiraţii din ce în ce mai superficiale ce duc în final la apnee, cu cianoză perioronazală, pierderea conştienţei, hipotonie timp de câteva secunde apoi revenirea spontană a respiraţiei. Unii copii pot avea o stare confuzională sau de somnolenţă după manifestare.

*SHP palid – factorul precipitant este adesea durerea. Copilul plânge scurt sau chiar plânsul poate să lipsească (“dă să plângă”), apoi devine palid, cu absenţa pulsului, leșină, apoi își revine rapid (în mai puțin de un minut).
Diagnosticul este facilitat de o anamneză corectă (uneori sfătuim părinţii să filmeze evenimentul, pentru o mai bună evaluare ulterioară), examenul neurologic, precum şi examenele paraclinice (EKG, EEG) ale copiilor fiind normale. Mai frecvent se constată prezenţa unei anemii feriprive la copiii cu SHP.

Cu tot aspectul clinic înspăimântător pentru anturaj, ambele forme de SHP au prognostic bun şi nu necesită tratament specific.

Cel mai mare risc este cel de rănire în timpul căderilor, de aceea parinţii trebuie să se asigure că locul în care sunt copilaşii este unul sigur. İn timpul episodului este bine să nu luaţi copilul în braţe, ci să-l întindeţi la orizontală; nu puneţi nimic în guriţa copilului şi nu începeţi respiraţie gură la gură sau alte manevre de resuscitare. Nu sunt necesare, copilul îşi va reveni singur în scurt timp. Deoarece atacurile sunt declanşate în general de evenimente conflictuale între părinţi şi copii, din care ultimii trag foloase, se recomandă familiei evitarea acestora, precum şi ignorarea ulterioară a episodului. Dacă episoadele sunt frecvente, lungi, urmate de convulsii, atunci puteţi cere sfatul unui medic neurolog pediatru pentru a stabili o conduită terapeutică adecvată.