Comunicarea începe încă de la naştere, deşi sunt unii autori care au emis ipoteza comunicării ”in utero” între mamă şi copil. Anumite studii arată faptul că fătul, în viaţa intrauterină, aude sunetele produse de glasul mamei şi are diverse reacţii la diferiţi stimuli sonori. Există autori care consideră că încă din primele ore de la naştere, nou-născutul este capabil să distingă vocea mamei.

Ulterior, la 2-3 luni, gângureşte, începe să comunice cu mama lui, ”se înviorează când îi aude glasul”, apoi vocalizează din ce în ce mai mult ajungând ca la aproximativ 6 luni să asocieze două sunete (da, ba, ga, ta, la, etc), iar mai târziu, la 7-8 luni, să asocieze frecvent silabe – etapă numită “lalalizare”, reuşind chiar performanţa unui ”ta-ta”, ”ma-ma” (care, oricât ne-am dori noi ca părinţi, nu sunt, încă, cuvinte cu sens pentru bebe!).

La 1 an, copiii pot avea 2-4 cuvinte cu sens pe care le folosesc cu rolul de “cuvânt –propoziţie” – valoarea cuvântului este de a întregi propoziţii pe care ar fi dorit să o exprime, dar nu poate încă. ”Papa” este echivalentul pentru ”Mamă, vreau să mănânc”.

În continuare vocabularul se îmbogăţeşte rapid:
• la 2 ani – poate şti 200 de cuvinte, face propoziţii de 2-3 cuvinte, execută comenzi simple care nu au fost explicate şi prin gesturi;
• la 3 ani – cunoaşte 900 de cuvinte, creează propoziţii simple cu subiect şi predicat (“eu vreau apă”), foloseşte pluralul şi trecutul în vorbire, vorbirea lui este înţeleasă de ceilalţi membrii ai familiei, execută o comandă cu două etape;
• la 4 ani – cunoaşte aproximativ 1.500 de cuvinte, povesteşte evenimente petrecute recent, foloseşte conjuncţiile, vorbirea lui este înţeleasă şi de persoane străine.

Este importantă cunoaşterea acestor etape pentru a putea stabili când este vorba despre o întârziere în dezvoltare (definită ca un ritm mai lent de dobândire a achiziţiilor, dar pe fondul unui ritm normal de dezvoltare) sau când începe deja să se instaleze tulburarea de limbaj.

Dezvoltarea normală a limbajului poate fi influenţată de o serie de factori: genetici, fizici (suferinţa intrauterină, greutate mica la naştere, otite recurente in primii 2 ani de viaţă), calitatea stimulării, sexul (fetele se exprimă mai uşor şi mai repede de obicei), familiile numeroase, gemelaritatea, nivelul socio-cultural al familiei etc.

Tulburarea limbajului expresiv (TLE)
• forma de dezvoltare – reprezintă un motiv frecvent de prezentare la consultaţie – copilul prezintă o dificultate de exprimare verbală in absenţa unei afectări neurologice iar comunicarea non-verbală şi limbajul receptiv sunt normale. Se manifestă prinvocabular limitat (uneori chiar la cateva cuvinte), propoziţii scurte şi incomplete, exprimare gramaticală improprie, discurs slab organizat. Părinţii spun „ştie tot, inţelege tot, dar nu poate să vorbească la fel de mult” şi, intr-adevăr, această intarziere este de cele mai multe ori izolată, copiii avand un nivel intelectual de obicei normal;
• forma dobandită – survine la orice varstă, ca rezultat al unei condiţii neurologice (intoxicaţi, infecţii, traumatisme, crize epileptice).
Abordarea terapeutică a acestei tulburări este complexă şi are in prim plan tratamentul logopedic.

Tulburarea limbajului receptiv (TLR)
Majoritatea autorilor consideră că afectarea izolată numai a limbajului receptiv este extrem de rară şi inclină către tulburarea mixtă de limbaj receptiv şi expresiv – copiii au vocabular sărac, fac propoziţii simple şi au o importantă reducere a capacităţii de inţelegere a limbajului vorbit de către cei din jur, deşi inţeleg limbajul non-verbal, nu inţeleg sensul cuvintelor. Aceşti copii nu au afectată inteligenţa şi nici comunicarea non-verbală.

Tulburarea specifică a vorbirii articulate (tulburarea fonologică / dislalie / tulburare de pronunţie)
Copiii cu tulburare fonologică au dificultăţi in producerea corectă a sunetelor conform varstei lor (omit anumite sunete- „metou” in loc de „metrou”, substituie unele sunete cu altele -”metlou”, inversează silabele / sunetele etc). Se consideră că problemele in articularea cuvintelor şi emiterea sunetelor se datorează imaturităţii şi nu unei tulburări neurologice sau senzoriale. Acest diagnostic se consideră numai dacă copilul a depășit varsta de 6 ani sau continuă să prezinte frecvente şi numeroase greşeli de pronunţie a cuvintelor. Tratamentul, ca şi .n celelalte tulburări de limbaj, se bazează pe intervenţia logopedică.