Anca ne-a impartasit experienta ei despre nastere.
Iata inca o fila din Jurnalul Isis!

„Sa nasc la o clinica privata sau la vreun spital de stat, altul decat cel din orasul meu, am avut de gand pe la inceputul sarcinii mele, cand frica de momentul nasterii era coplesitoare. Apoi, urmand cursurile Lamaze, am inceput sa capat incredere in mine si usor, usor, am ajuns sa ma acomodez cu gandul ca voi naste la maternitatea din orasul meu, ba mai mult decat atat, nici nu mai doream sa aud de un alt spital. Eram incantata fiindca doctorita care mi-a urmarit sarcina, m-a asigurat ca va asista la nasterea mea.

Sotul intra in panica

Apropiindu-se momentul, sotul meu era cel care intra in panica. Imi tot spunea ca s-a interesat si ca ar fi tare bine daca m-as mai gandi sa mergem la Bucuresti. Asta l-ar fi linistit pe el. Bineinteles ca eu nu eram de acord cu ideea asta, nu-mi placea gandul ca voi fi departe de casa.
In ultima vreme nascusera doua dintre colegele mele de la Lamaze si nu au avut, din pacate, deloc o experienta frumoasa in maternitatea din orasul nostru. Eu cred ca as fi fost traumatizata psihic daca treceam prin ce trecusera ele.
Ma linisteam mult zicandu-mi ca mie nu mi se poate intampla asa ceva, ca la mine o sa fie asa cum am visat. Imi vizualizasem nasterea de atatea ori incat eram sigura ca totul va fi asa conform planului.

Ultimele detalii cu privire la nasterea asteptata

Intr-o seara, dupa ultima intalnire cu colegele Lamaze, pe cand depanam amintiri si punea
m la punct ultimele detalii vis-a-vis de apropiata nastere, am discutat din nou despre experientele colegelor noastre si atunci, pentru prima data dupa mult timp, am intrat in panica.
Oare pe mine ce m-ar fi asteptat? Vreo cezariana dupa ce m-as fi chinuit vreo zi si-o noapte? Ma apucase groaza.
Atat i-a trebuit sotului meu … din doua telefoane am facut rost de numarul Anei, un inger de fata, moasa si asistenta sefa la ISIS. Joi seara am vorbit cu ea si iata-ma, vineri la ora 12, la clinica unde avea sa se nasca bebelusul meu in cele mai bune conditii.

Maternitatea – atat de aproape de mare

Prima zi la Constanta a inceput, binenteles, cu o plimbare la mare, maternitatea fiind la doua sute de metri de mare. Cat despre bebe, ce sa spun? Aceleasi dureri pe care le aveam de mult timp din cauza hipertoniei uterine.

Primul control – bucurie! Nasc repede!

Vineri, la control, doctorul mi-a zis ca am dilatatie doi, ca mi-a cazut dopul geletinos. Eram bucuroasa ca momentul mult asteptat era atat de aproape. Am avut monitorizari ale lui bebe, atentie deosebita din partea tuturor. O vacanta frumoasa pe care nu o mai avusesem de cel putin 9 luni de zile. Sambata mi s-a alaturat la Isis si cealalta colega de la cursurile Lamaze, care trebuia sa nasca inaintea mea. Avea 41 de saptamani.

Primele contractii s-au anuntat cu dureri

Duminica noaptea au inceput durerile. Erau mult mai puternice decat cele pe care le simtisem pana atunci. Mi-am zis: asta e! Nasc mai repede, foarte bine! Nu am anuntat cadrele medicale in acea noapte. Doream sa fiu sigura ca au inceput contractiile de naster

Dimineata- la monitorizarea contractiilor – nimic

Aparatul nu indica nici o contractie. Parca visasem. Dupa ce toata noaptea am sarit si m-am leganat pe minge, dupa ce am facut kilometri intregi de la usa la fereastra, nu aveam nicio modificare a colului. Nimic! Nu-mi venea sa cred! Travaliul meu nu incepuse inca.

Insa nu stiam ce ma asteapta
In ziua urmatoare, luni,au revenit durerile obisnuite si, bineinteles, au aparut tocmai atunci
cand eram cu colega mea prin oras. Vroiam sa facem plimbari cat mai lungi … cu gandul ca vor ajuta la nastere.
A venit noaptea de luni spre marti cand m-am trezit transpirata si cu niste dureri cumplite. Si uite-asa eram din nou pe minge, prin camera de la ora 12 pana la 5 dimineata cand au disparut durerile de parca nu fusesera niciodata. La monitorizare au iesit tot acele contractii nesemnificative

Contractiile ma oboseau si plecau

Ziua in curs s-a desfasurat la fel ca precedenta, fara evenimente, dar cu mai mult stres pentru ca il asteptam pe bebe disperata … numai ca el stia cand trebuia sa vina…
Noaptea de marti spre miercuri, nu mai trebuie sa va povestesc ce am patit. Dureri din ce in ce mai mari. Intr-un fel a fost bine penrtu ca ma obisnuisem asa de mult cu ele incat devenisera normale pentru mine.
La monitorizarea de dimineata am vazut ca respectivele contractii ajunsesera la intensitate de 100, adica la maxim. Cu alte cuvinte trebuia sa ma pregatesc pentru nastere.

Mi s-a zis ca a inceput travaliul

Un medic mi-a zis ca daca suport durerile astea, asa va fi si la nastere (insa nu prea avea cum sa stie ca el nu nascuse niciodata). Imi venea sa sar in sus de bucurie pentru ca nici un le mai simteam.
Pe la ora 10, din pacate, durerile au disparut, iar toata ziua nu s-a mai intamplat nimic

Mai stresata ca oricand

E inutil sa zic ca noaptea urmatoare, miercuri spre joi, mi s-a intamplat la fel ca in celelalte, ca dimineata aveam contractii mari si ca eram mai stresata ca oricand. Toata lumea il astepta pe bebe si el … intarzia sa apara.
Pe la ora 10 dimineata, joi, am inceput sa am contractii de intensitate 100, din minut in minut. Durerile erau mari, mi le arata si monitorul. Mingea nu-mi mai folosea. Eram obosita.

Dupa 4 nopti de pretravaliu puterile imi cam scazusera…

Toata lumea m-a asigurat ca a inceput in sfarsit adevaratul travaliu. Eram bucuroasa. Timpul trecea repede. Eu suportam durerile foarte bine multumita psihoterapeutului, care-mi lua durerea cu mana, de fapt vocea ei imi ducea durerea undeva unde numai ea stia.

Ma astepta in sfarsit o cada plina cu apa
La ora 17 (nu stiam cand s-a ajuns la aceasta ora pentru ca eu credeam ca-i 12) am urcat in sala de nasteri. Ma astepta o cada plina cu apa calda, un doctor simpatic pus numai pe glume care mi-a zis ca in maxim 2 ore o sa-l tin in brate pe bebita. Am urcat pe masa…in cateva minute mi-a venit sa imping. Era momentul sa intru in cada. Ce bucurie…
M-au pus sa imping ca sa se asigure ca stiu sa imping eficient in vederea intrarii in cada. Atunci, pot zice, am avut prima contractie dureroasa. M-a durut atat de tare incat am uitat sa mai respir. Mi-am zis: Doamne, fa ceva, si opreste totul ca eu nu sunt in stare sa suport durerile astea.
Psihoterapeutul mi-a zis ca mai aveam putin si intram in cada si ca acolo durerile se vor diminua mult. Si iata-ma respirand cum invatasem la Lamaze pe durere si asteptand sa treaca. Toata periaoada asta de stat pe masa a fost doar de jumaate de ora dar eu am perceput-o altfel … parca nu se mai termina. Intr-un sfarsit am auzit ca pot intra in cada.

Doamne, ce bine era in cada!

Am bagat primul picior … Doamne ce bine era! Apa calda m-a invaluit indata si in scurt timp, in afara de o oarecare presiune, nu am mai simtit nici o durere. Eram fericita. Eram linistita. La capul meu stateau vreo 10 persoane (3 medici si restul asistenti), fiecare parand ca-si face foarte bine treaba. Mai ramanea sa mi-o fac si eu foarte bine. Atunci mi-am zis: acum de mine depinde totul (de fapt in acelasi timp il auzisem si pe doctorul Zaher zicandu-mi asta).
Impinge!!! De 3 ori pana la 10 pe contractie! Si asa am facut! Am impins, se pare ca bine ca bebita a iesit destul de repede. O frumusete de copilas de 3.600 grame pe care mi l-au pus pe burta si caruia i-am taiat cordonul (tati a venit dupa 20 minute dupa ce am nascut … pentru el totul se petrecuse mult mai repede). Eu l-am vazut ca pe cel mai frumos ingeras…

Am simtit acel sentiment pe care numai mamele il cunosc

Mi-am dat seama apoi ca nu plange si ca mi l-au luat … nu am intrat in panica pentru ca ei erau foarte linistiti … Mi-am zis ca totul e in regula … si asa a fost … in cateva secunde a inceput sa planga. Si atunci m-a coplesit sentimentul acela numai de mame stiut … (am vrut sa-l descriu acum, dar nu am stiut cum).
M-am rupt putin pentru ca bebe fusese mare, dar s-a rezolvat rapid totul. Toata echipa maternitatii era langa mine felicitandu-ma si spunandu-mi ca am fost un exemplu de gravida (trebuie sa ma laud si eu un pic).
A venit si tati dupa scurt timp si mi-a facut un compliment cum numai el stie sa-mi faca … cu lacrimi in ochi spunandu-mi ca sunt frumoasa ca un cer fara nori (eu de fapt eram transpirata si obosita)

Un zambet de ingeras si o viata in trei

Peste 3 zile eram acasa unde e astepta, dupa cum urma sa traim, o viata in 3 plina de peripetii, frumoasa si, din cand in cand, cu cate un zambet de ingeras care ne pune in genunchi si ne aduce aminte de fiecare data cui trebuie sa-i multumim pentru ca noi am cerut si El ne-a dat intocmai. Multumim, Doamne!

„A, sa nu uit … as mai face-o de 1.000 de ori!”

Anca devenit exemplu pentru multe alte mamici care se asteaptau ca sarcina sa se termine cu un pretravaliu si un travaliu cat mai scurt.