Nu pot povesti despre nasterea naturala a celui de-al doilea copil al meu, fara sa povestesc despre cezariana de la primul copil.
Sunt legate strans cele doua nasteri prin simplul fapt ca fara prima nu as fi ajuns la cea de-a doua.

Primul meu copil a venit prin cezariana, la 42 de saptamani fara 1 zi.
Am ramas insarcinata usor, am avut o sarcina frumoasa si fara probleme, am ignorat multele kilograme care se acumulau pe langa ce era necesar in sarcina, am vazut viata in roz si m-am “indopat” cu povesti frumoase.
Am inceput sa fac gimnastica prenatala de prin luna a 5-a de sarcina, am facut cursuri Lamaze, am fost la toate grupurile de suport pe toate temele

Credeam ca am reteta succesului pentru o nastere naturala.
Imi imaginam ca voi naste natural inca de dinainte de a avea in plan sa am un copil, pentru ca asa mi se parea firesc.
Nu intelegeam alegerea voluntara a cezarienei fara motive medicale, din simplul motiv ca in mintea mea femeia era construita sa nasca un copil pe calea vaginului.

Ascultam la grupurile de suport femei care au ajuns la cezariana, de cele mai multe ori din cauza influentei medicului, si credeam ca auzind toate acele povesti eu nu am cum sa trec prin asa ceva.
Le compatimeam si ma gandeam ca eu stiu tot ce trebuie sa stiu si o sa trec cu brio peste nastere.
In saptamana 38 de sarcina a venit primul mesaj care ma directiona catre cezariana.
Am fost surprinsa si furioasa pe medic, dar nu am exprimat nimic din astea in fata sa.
Nu erau motive medicale care sa indice cezariana, dar mesajul a fost: daca nu se intampla nimic pana saptamana viitoare, programam cezariana.

In perioada aia bunica mea era pe patul de moarte si un alt mesaj tot iesea la suprafata: bunica asteapta sa nasc, ca ea sa moara.
Nu acceptam gandul, nu il analizam, il bagam la loc de unde venea.

Au inceput intrebarile de la cei din jur: cand nasti? sunt semne?
A inceput si o ingrijorare a mamei ca inca nu nasc (mai ales ca am apucat sa ii povestesc discutia cu medicul). Verbal aveam sprijinul sotului si totusi nu eram chiar pe aceeasi lungime de unda (el voia sa fie alaturi de mine, dar nu imi intelegea vehementa (nici eu nu o mai inteleg acum in forma in care o aveam atunci) iar eu nu stiam cum sa exprim nevoile pe care as fi vrut ca el sa le satisfaca.

La urmatoarea intalnire cu medicul am spus ca imi doresc sa nasc natural, ca mai asteptam.
Mi-a dat permisiunea ei (aveam nevoie atunci ca medicul sa imi dea voie sa mai stau din cauza nesigurantei mele) dar nu a transmis nimic incurajator.

Din saptamana 38 m-am plimbat mult mai mult, am urcat si am coborat multe scari, am facut dragoste cu sotul meu, doar doar s-o intampla sa nasc. Dupa fiecare astfel de zi asteptam sa se intample ceva si dezamagirea era mare cand ma trezeam dimineata si eram tot la fel de insarcinata.
Dar lipeam zambetul pe fata, ascundeam gandurile negative si o luam de la capat.

In saptamana 41, intr-o zi de luni, medicul mi-a facut control local si la finalul zilei am inceput sa pierd dopul gelatinos.
Dupa acel control medicul ne-a convins sa ne internam miercuri, sa incercam declansarea nasterii cu oxitocina si sa vedem ce se intampla.
Miercuri la pranz ne-am dus la spital, eu eram toata un zambet ca pierdusem dopul si ma gandeam ca o sa mearga totul usor.
Mi s-a pus perfuzia, s-a inceput monitorizarea.
Incepusera mici contractii, neregulate, dar eu eram fericita ca se intampla ceva.
Seara am inceput sa simt o mica durere ca cea menstruala sub burta si ma bucuram ca incepe travaliul.
La monitorizari insa nu se vedeau contractii cine stie ce iar medicul nu ma incuraja.
Peste noapte contractiile au disparut complet, iar dimineata colul era inca inchis.
Medicul mi-a zis ca poate sa ma lase acasa, dar daca nu s-a intamplat nimic inca … Asa ca m-am intors in salon la sotul meu, am plans, si am ales cezariana.
Am crezut cu adevarat ca nu urma sa se mai intample nimic in directia nasterii naturale si imi era frica sa trec peste cele 42 de saptamani.

Asadar la 42 de saptamani fara o zi, fara nici o pregatire prealabila, am intrat in sala de operatie si am avut parte de cezariana.
Mi s-a parut cumplit sa simt ca se umbla in mine (a nu se confunda cu durerea) si ca nu pot face nimic.
A fost cumplit ca nu am primit copilul pe piept.
Se pare ca trebuia sa cer sa mi-o lase, iar eu am crezut ca face parte din protocolul standard.
A fost cumplit la postoperator unde eram internata cu alte doua femei (una dintre ele foarte chinuita de dureri dupa o histerectomie) iar vizitele erau limitate mult.

A fost cumplit ca la postoperator nu am putut sa imi tin copilul cu mine peste noapte pentru ca trebuiau sa se odihneasca colegele.
A fost greu si dupa. Primele zile cand nu puteam nici sa ma ridic sa merg la toaleta fara ajutor, cand simteam ca nu sunt buna de nimic, cand m-a coplesit oboseala.
Am ajuns acasa si totul a devenit mai usor si mai frumos, iar in timp ranile s-au vindecat si s-au inchis.

La 1 an si 3 luni de la cezariana am ramas din nou insarcinata.
Eram deja parte a gruplui NVDC Romania, ma gandeam deja ca imi doresc ca viitoarea nastere sa fie una naturala, insa nu eram la fel de incrancenata ca in perioada primei sarcini.
Lucrurile pur si simplu au curs.
Viata cu un copil mic m-a tinut ancorata in realitate, m-a tinut activa, mi-a mentinut alimentatia suficient de sanatoasa si echilibrata.
Hotararea mea a fost insa sa citesc si despre cezariana, sa nu ma mai las luata pe nepregatite si sa stiu cand situatia medicala impune o cezariana (sursa principala de documentare a fost cartea Cezariana – Michel Odent, dar au existat si alte surse – povesti, articole).
Am citit povestile puse pe grup despre reusite si nereusite insa nu m-am mai legat de detalii din povestiri imaginandu-mi-le ca fiind detalii din nasterea pe care o voi avea.

Mi-am ales un medic cunoscut ca sustinator al nasterilor naturale dupa cezariana.

Insa am avut uneori setimentul ca incearca sa apese pe “butoane” ca sa ma indrepte spre cezariana insa am ramas constanta in dorinta mea.
Nu m-am putut decide sa vorbesc cu o doula sau o moasa care sa fie alaturi de mine la nastere.
Mi-as fi dorit sa fie cu mine cineva apropiat, care sa ma cunoasca si pe care sa il cunosc, sotul sau o prietena.

Lucrurile s-au aranjat si a fost sotul acasa atunci cand am nascut.
In saptamana 34 de sarcina m-am dus cu o lista de intrebari la medic. Voiam sa stiu care sunt limitele lui, care sunt conditiile maternitatii. Atunci mi-a raspuns la intrebari si m-a directionat sa vorbesc cu moasa despre unele din intrebari. Am reusit sa vorbesc cu ea abia dupa o saptamana. Era aceeasi moasa care a asistat si operatia mea de cezariana.
A fost primul si singurul om care inainte de cezariana mi-a acceptat intrebarile si a raspuns la ele cat a putut de bine.
A fost singura care m-a pregatit pentru ce urma sa vina. La fel de calda ca si prima oara, de data aceasta m-a pregatit pentru NVDC.
Mi-a ascultat dorintele, m-a incurajat si a zis ca va fi alaturi de mine.

In saptamana 38 am mers la un nou control. Acela a fost momentul cand medicul meu a inceput sa imi transmita in diverse forme ca cezariana ar fi mai potrivita. Dar a fost si momentul cand am schimbat macazul fata de ce am facut inainte de prima nastere.
Atunci nu am vorbit cu nimeni despre ce simteam, nu voiam sa deranjez persoanele care ma puteau ajuta, iar cele care ma puteau ajuta nu credeam ca ma vor intelege.
Acum am vorbit cu sotul meu, am plans, am sunat-o pe Liliana, careia nu pot sa ii dau un titlu (precum consultant in alaptare sau consilier Lamaze) pentru ca este mai mult decat atat.
Am vorbit cu ea, i-am spus ca intentionez sa vorbesc si cu psihoterapeutul meu si ea m-a sfatuit sa stau 2-3 zile sa las gandurile sa se aseze si asa am facut.
Zilele ce au urmat ele doua m-au intarit, m-au linistit si m-au ajutat sa ma reasez pe fagasul pe care pornisem. Sotul meu a fost alaturi de mine de aceasta data cu totul.
Eu am stiut ce sa ii cer, iar el a stiut ce si cum sa imi ofere.

Dupa discutiile din aceste zile corpul mea s-a eliberat de presiune si tensiune si a dat frau liber pregatirilor. Au inceput primele contractii pregatitoare.
Medicul meu a inteles si a inceput sa-mi aprobe dorinta pentru ca am exprimat foarte clar ca merg inainte pe drumul ales la urmatoarea intalnire.

In saptamana 40 am inceput sa pierd dopul gelatinos.
A fost un nou moment cand m-am relaxat stiind ca de acum corpul se pregateste pentru nastere.
In saptamana 41 mi s-au fisurat membranele, sambata dimineata.
A curs cate putina apa pe parcursul zilei, dar in cantitate mica.
Peste noapte au ineput contractiile care deveneau din ce in ce mai dese si mai dureroase.
De la 3 dimineata nu am mai putut dormi si la ora 6 l-am luat pe sotul meu sa mergem la un control.

La control medicul de garda ne-a spus ca au inceput pregatirile de nastere, dar poate sa mai dureze cateva ore sau cateva zile.
Fiind nastere naturala dupa cezariana el s-ar fi simtit mai confortabil sa raman in spital, dar sa fac cum cred.
Zis si facut, eu am crezut de cuviinta sa plecam acasa.
Peste zi contractiile au ramas dureroase, imi era greata, nu puteam manca nimic, dar eram fericita cu contractiile mele.
Erau totusi neregulate asa ca am sunat-o din nou pe Liliana care mi-a dat cateva sfaturi care sa ma ajute sa il ajut pe bebe sa se aseze in pozitia optima si mi-a reamintit ca e bine sa fac ce simt.

Asa ca peste zi, mama s-a ocupat de fetita mea, a plimbat-o, s-a jucat cu ea si ne-a lasat cata liniste a putut.
Am motait cand am apucat, am stat pe minge, m-am plimbat prin casa.
Spre seara am simtit nevoia sa mai merg la un control asa ca am pornit din nou catre spital.
Medicul de garda a zis ca sunt pe drumul cel bun, sa plec acasa sa ma odihnesc ca o sa ma intorc curand.
Am ajuns acasa, am adormit fata, insa eu nu am mai reusit sa stau intinsa.
Singura pozitie pe care o mai suportam era in fund, doar putin pe marginea canapelei.
Respiram pe contractii, motaiam intre ele. Cand contractiile au devenit mai aproapiate 5-7 minute (au fost neregulate tot travaliul) sotul meu m-a intrebat daca nu ar fi mai bine sa mergem spre spital stiind ca pe drum imi va fi greu.

Toate gropile de pe drum cu contractii mi se parusera groaznice seara asa ca am acceptat.
Am respirat pe contractii, am motait intre. Sotul meu monitoriza contractiile, eu nu stiam nimic, decat ca erau dureroase contractiile si asta inseamna ca bebe urmeaza sa ne cunoasca in curand.
La 7 dimineata sotul mi-a zis ca au devenit destul de dese contractiile

Am intrat in spital, am completat foile la receptie, am respirat si am asteptat sa ne preia cineva.
A venit moasa care fusese seara cu medicul de garda, a verificat scurt contractiile si m-a trimis in salonul pentru nastere ca acasa.
Au sunat-o pe moasa mea sa vina.
De la 7 la 8 am fost singuri, aveam dilatatie 1 cand am intrat in spital. Moasa mea m-a verificat la venire, dilatatia era 2.
Nu mai vorbeam, nu ma mai miscam. Stateam pe marginea patului in fund, respiram, gemeam, dadeam din cap la cate o intrebare.
In 3 ore contractiile au fost aproape fara pauza. In secundele dintre ele motaiam, beam apa si ma concentram pe muzica pe care o pusese sotul meu in surdina.
Cand contractiile au devenit mai dureroase moasa m-a intrebat daca nu vreau un No-spa ca par foarte dese contractiile si am acceptat fara sa ma gandesc prea mult.
M-a intrebat daca nu vreau la toaleta ca am baut foarte multa apa si am zis ca incerc desi nu simt (bausem cam 2-3 litri de apa de cand intrasem in salon).
Cand m-am asezat pe toaleta am simtit nevoia sa imping. M-am intors si i-am spus si m-a rugat sa o las sa mai verifice o data dilatatia.
Aveam dilatatie 8. Cand am auzit, am spus ca vreau in cada (apa era deja pregatita).
In momentul in care m-am ridicat mi s-a rupt apa.

Am intrat in cada si am simtit o relaxare dulce, minunata.
Am ascultat moasa, am impins cand simteam nevoia sa imping. Bebe era coborat, dar a ramas putin blocat si s-a format o bosa.
Moasa a chemat un medic. El m-a pus sa ma urc putin pe masa ginecologica, m-a pus sa imping pe contractie. Nu impingeam inca corect, nu simteam exact ce trebuie sa fac, nu intelegeam ce vor de la mine.
El a facut o manevra pentru pozitionarea copilului.
Impinsul meu pe contractie a fost cu urlet de durere si mi se spunea ca nu imping corect.
M-am incrancenat si am impins pe urmatoarea contractie cum am putut eu de bine atunci si a reusit sa faca medicul ce isi propusese (nici pana acum nu stiu exact ce a facut).

Apoi, am revenit la starea de transa, liniste si am reintrat in apa calda.
Am impins 2 ore, iar bebe nu reusea sa treaca.
Medicul a sugerat sa incerc pe masa si am incercat. Mi s-a parut mai usor sa imping asa.
Am simtit cum trebuie sa imping.
Domnul dr s-a asezat si a inceput sa imi faca masaj la perineu si sa vorbeasca cu mine, sa ma sustina sa respir.
M-a sustinut cu blandete, cu umor si mi-a fost de mare ajutor. Pe final, cand incepusera sa scada bataile inimii lui bebe a fost necesar putin ajutor din partea moasei pe ultimele 3 contractii cu 1-2 impingeri puternice iar bebe a ajuns in sfarsit in bratele mele.

Am vrut sa scriu toata povestea nasterii ca sa intelegeti ca se poate sa dureze mult, se poate sa fie greu, dar in final toata nasterea sa fie de vis.
Aveti incredere in voi, cautati linistea, cautati „bula” si bucurati-va de experienta. Va doresc sa aveti parte de nasteri frumoase si implinitoare!